
probabil ca ar fi trebuit sa mai scriu din cand in cand, sa-ti faci o idee despre experienta mea la Disney, but then again, am fost destul de prinsa in activitati, incat am cam uitat ca am un blog de intretinut.
acum mai am o saptamana si ma intorc acasa si sunt deosebit de bucuroasa. sunt si mai bucuroasa ca, dupa o perioada de 3 luni de hibernare, neuronii mei par a reveni la viata. cred ca s-au prins ca tre sa ma intorc in jungla nebuna din Bucuresti, unde daca nu gandesti, nu supravietuiesti. spre deosebire de aici, unde nimeni nu te vrea pt mintea ta. atat timp cat poti sa zambesti, sa ridici un mini-stalp, sa te joci cu copiii, sa pui scotch pe jos si sa ai grija ca oamenii complet idioti care incearca sa se arunce in fata unei masinarii de dimensiunile unui tir sa nu moara... esti angajatul Disney perfect.
daca m-ai fi intrebat acum 2 ani, cand am avut prima experienta aici, as fi spus ca e cel mai minunat loc de pe pamant. inca mai am 30% impresia ca asa este. adica, esti platit sa zambesti toata ziua, for real now. nu poate sa fie ceva mai usor. si chiar e o experienta minunata. dar te tampeste. pur si simplu te tampeste. e incredibil. am fost usor retardata in aceste 3 luni. in afara de munca, casa, munca, casa, cumparaturi, nu cred ca m-am gandit la nimic altceva. si obisnuiesc sa gandesc, de obicei. nu sunt stralucita, dar am momente de sclipire. ei bine, in aceste 3 luni, de fiecare data cand vbeam cu cineva de acasa, aveam senzatia ca IQ-ul meu e undeva sub nivelul marii... de fiecare data. ceea ce nu mi se intampla prea des. ma rog, acum sunt ok, ti-am zis, au inceput sa se trezeasca minunatii mei neuroni, si sunt gata sa dau piept cu minunata jungla de acasa.
si s-a mai intamplat ceva care acum 2 ani nu s-a intamplat. si anume mi-a fost muuuuuuuult mai dor de cei de acasa decat acum 2 ani. nu am mai multi prieteni, dimpotriva; nu am fost plecata mai mult timp; nimic spectaculos nu s-a petrecut in acesti 2 ani. si totusi, de fiecare data cand mai vbeam cu cineva, ma lovea melancolia. la modul grav. de ce? doar pt ca am crescut? cred ca relatiile au devenit un pic mai speciale in acesti 2 ani... cred ca ne-am spus mai multe lucruri, mai pe sleau, am ajuns sa impartim mai multe... ceea ce e minunat, pe de-o parte, dar pe de alta parte, ce-o sa se intample cand unii dintre noi isi vor face bagajele sa plece definitiv catre alte tari? atunci cum o sa fie? sau nici macar spre alte tari, dar cand vor incepe nuntile, responsabilitatile de om ajuns la o varsta la care ar trebui sa si le asume, copiii, si cate si mai cate... suna foarte departe toate lucrurile astea, dar sunt mult mai aproape decat am eu impresia, sunt convinsa...
ma voi opri aici, caci iar am scris mult prea mult pt cineva sa stea sa citeasca, plus ca am divagat cam mult. cand ajung acasa o sa scriu mai multe posturi, mai scurte, mai concret. se vede ca n-am mai stat la povesti cu fetele mele, atat de mult scriu. :D