post nou

sunt la birou. si intrucat nu prea ma simt utila in acest moment, m-am gandit sa scriu un post nou. despre ce? n-as putea sa-ti zic. as putea sa scriu despre depresia de saptamanile trecute, care s-a incheiat cu succese sambata... ma rog, nu s-a incheiat, dar asa imi place sa cred. de fapt, nu este o depresie... e una din acele perioade in care nu ma intalnesc cu o anumita persoana si ma cam doare sufletul. doar ca prefer sa cred ca este o simpla depresie si n-are nimic de-a face cu el. nu ma pot minti prea mult timp... dar inca mai am putere. deja saptamana asta se fac 6 sapt de cand nu ne-am vazut. si nu cred ca ne vom vedea nici in acest weekend, deci mergem in curand pe 7. nu ca nu as mai fi trecut prin asta. actually, numai prin d-astea trec. nu cred ca se poate sa existe o constanta in momentele cand ne vedem. sau, de fapt nu ca ne vdm sau nu are atata importanta...ci momentele cand suntem si comunicativi unul cu celalalt... ca nu ma ajuta cam deloc sa-l vad, daca atitudinea lui e una...obisnuita lui Che Guevara. mie imi place mai degraba Don Quixote. acea bucatica din el. care e adanc ascunsa de ochii mei patrunzatori. cred ca asa ii place. s-o tina ascunsa. cred ca s-a obisnuit cu faptul ca mie imi place sa caut cat mai mult si cat mai departe. asta pe langa faptul ca s-a obisnuit cu mine. asa maniaca cum eram. ma rog, sa nu crezi ca ar recunoaste si el ca nu mai sunt. eu l-am anuntat, dar el, nu si nu, tot maniaca esti. mai mult decat atat, ultima data cand ne-am vazut, atitudinea lui paranoica mi-a dat de inteles foarte clar ca nu a trecut peste faptul ca am fost LA UN MOM IN VIATA maniaca. de fapt, nu cred, stiu. bine, on the other hand, nici nu stiu ce mai cred. cu atat mai putin ce stiu. stiu niste lucruri din sufletelul meu. care oricum, mai are putin si imi zice 'pa' de cat l-am nenorocit. dar nu il las eu sa plece unde si cand vrea el. unde se crede el? despre sufletel vorbesc. e al meu, si deja a inceput sa se obisnuiasca cu durerea, deci nu mai e panica. doar ca se enerveaza pe mine every once in a while si trebuie sa mai plang eu ca sa nu il distrug pe el. lucru cu care m-am obisnuit si eu, ptr ca se intampla de atat timp, incat nici nu mai stiu cum e altfel. acum, nu ma intelege gresit, sunt fericita. n-am motive sa nu fiu fericita. am o familie extraordinara, am niste prieteni care (inca) sunt langa mine, cu toate ca eu nu sunt tot timpul acolo, langa ei, am niste colegi minunati, sunt sanatoasa (in limitele bunului-simt), ce pot sa mai cer? in afara de sectorul cu sufletelul, unde lucrurile se compenseaza. dar, eu intotdeauna am crezut in legea compensatiei. adica, prefer sa imi mearga bine in majoritatea sectoarelor si sa fiu la pamant in partea sufleteasca decat sa imi mearga bine in partea de suflet si sa ma impiedic in altele. asa ca, asta e... cand o fi sa ma simt si eu mai fericita din punct de vedere 'love', o sa fie. cand nu, adica acum, nu e, si gata.

acum ascult o melodie absolut melancolica, cantata de celine dion, si fata se intreaba aici, "where do all the lonely hearts go?"... pai sa-ti zic eu, mai fato. nu se duc nicaieri, ca e cam greu sa dispara inimioara. oricat de lonely ar fi ea. a mea, cel putin, imprastie dragoste pe unde apuca... la prieteni, la colegi, la parinti (ma rog, mai putin la ei, ca nu prea ii vad in timpul saptamanii), la cine e simpatic cu mine... ptr ca ma gandesc asa... ce sens are sa tin dragostea acolo, inchisa in inimioara, daca exista si vrea sa iasa afara. cat mai mult. ptr ca am multa in inimioara. chiar multa. probabil ca Don Quixote ar fi usor dat peste cap de cata dragoste l-ar inconjura daca ar accepta provocarea. asa ca, n-are sens sa dau omul peste cap, una doua, daca el nu vrea. nu vreau sa mai am momente "maniac" cum am avut in vara aia... stiu ca l-am speriat rau atunci. dar eram si eu la inceput. si nu stiam exact despre ce e vorba. si eram entuziasmata ca simt un lucru pe care nu-l simtisem pana atunci. si nu mi-era frica sa zic sau sa fac EXACT ce-mi trecea prin cap...

si daca tot am dat-o in diverse acum, ca nu asta voiam sa scriu in postul asta, dar asta e, my stream of consciousness nu prea asculta de mine... therefore, daca tot mi-am adus aminte de cat de afurisita am putut fi in vara aia, sa ma mai descarc un pic, sa mai trecem peste. asadar. a fost, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasa vara. asta din 2007 a fost cea mai interesanta, aia din 2006 a fost cea mai frumoasa. ma rog, cel putin asa mi s-a parut mie atunci. ca am aflat la 3 luni dupa ce se terminase ca doar mie mi se paruse asa, e alta problema.

tocmai mi-am dat seama ca m-as intrista un pic daca as da detalii despre momentele din acea vara. asa ca ma voi abtine. deocamdata. daca simt nevoia sa devin si mai melancolica la un moment dat, o sa stii. :))