so, i have no idea.. insa simt nevoia sa mai scriu cate ceva despre el, ptr ca nu stiu cam unde suntem... stiu ca totul e in regula, stiu ca sunt extrem de linistita, cu toate ca verbal nu cred ca am mai vorbit asa cum trebuie de... destul de mult timp... si cu toate astea, nu stiu, eu sunt in ultimul timp cu acel zambet tamp pe fata, nu stiu sa raspund la intrebarea: ce ai?, nu pot sa ma enervez mai mult de 3-4 minute pe zi, zici ca sunt lovita in freza. sunt dusa, frate, despre asta e vorba... sunt totalmente dilie.. aia e! dar mi-e bine asa.
poate ca ma linisteste si faptul ca el e in regula, chiar daca nu vorbim, dar simt ca asa e... poate ca... poate, cine mai stie... eu una, nu prea mai stiu lucruri concrete, dar am si incetat sa ma intreb chestii d-astea profunde... am ajuns, dupa multe discutii, (care mie la momentul respectiv mi se pareau a fi certuri), si dupa ce m-am trezit, si revenit cu picioarele pe pamant datorita realismului sau crud, dar atat de folositor, la concluzia ca cel mai sanatos e sa il las in pace pana cand... pana cand isi doreste acest lucru. nu pot decat sa fiu in continuare aici, chiar daca sunt la mare, la munca, la cursuri sau mai stiu eu unde, sunt aici, in linistea, nebunia, stresul, bagabonteala mea...
si stiu ca asta e in regula ptr el. stiu ca nu are sens sa ma agit aiurea, cum am facut muuuuuuult timp, stiu ca nu are sens sa insist, stiu ca are mai multi pitici pe creier decat am eu, stiu ca suntem prieteni acum si e in regula asa, si putem sa fim prieteni pana cand isi doreste. fireste ca eu imi doresc mult mai mult de atat, insa nu imi permit nici macar sa ii spun lucruri dintr-acestea, nu imi permit sa ii cer lucruri. si nici nu vreau sa fac asta vreodata. atat timp cat mie imi e bine, nu am de ce sa imi pun intrebari. doamne, daca ai stii cat mi-a luat sa ajung la aceasta concluzie... cate intrebari si probleme absolut stupide am putut sa imi pun, cata paranoia am filtrat, cati nervi, cati neuroni ucisi nevinovati.
acum, din cand in cand simt nevoia sa plang. dar, ce mi se pare ingrozitor de ciudat e faptul ca simt nevoia sa plang de fericire. pur si simplu. sunt fericita. si, crede-ma, are un procent foarte important in fericirea mea... si dupa cum am spus... n-am mai vorbit, nu stiu exact ce face, nu stiu... dar stiu ca e bine... si stiu ca e in regula daca plang de fericire. adica, ce pot sa imi doresc mai mult? am o familie nebuna, dar frumoasa, am multi prieteni, oameni pe care stiu ca ma pot baza, (si credeti-ma, sunt un pic mai mult decat pretentioasa cand vine vorba de oameni), am un job bine-platit, unde mi-am mai facut niste prieteni, (da, prieteni, nu cunostinte), exista o persoana minunata pe care o iubesc, si stiu ca incet-incet incepe si el sa ma creada, si, din cand in cand sunt si isteata. nu tot timpul, ca nu e interesant asa. :))))
asa ca, aia e, e un om pe care am ajuns sa-l iubesc fara ca el sa faca ceva in mod special, un om care mi-a dat de gandit mai mult decat toti ceilalti oameni din viata mea la un loc, un om datorita caruia am crescut, un om care e acolo, undeva. nu e langa mine momentan asa cum imi doresc, dar e acolo. si, cum-necum, ne tot intersectam... si de fiecare data mai invat cate ceva. e chiar frumos deja. e foarte interesant ptr mine, ptr ca de fiecare data e altfel... niciodata, cand ne-am vazut de 2 ori, nu a fost la fel. el, ca si atitudine... una calda, una rece, una de paranoia, una de prietenie, una ciudata... de toate felurile. si asta ma tine alerta. ptr ca niciodata nu stiu cum sa-l iau. fapt ptr care mai invat o chestie. and so on and so forth. si, crede-ma, nu sunt multi oameni care pot spune ca invata in fiecare zi ceva de la cineva. nici macar de la persoana cu care sunt. adica, nu voi intelege niciodata cum e sa te combini cu cineva pe care nu-l cunosti. nu pot, pur si simplu. don't get me wrong, nu am ABSOLUT nimic impotriva acestui lucru. go ahead, go wild, e cel mai frumos. insa, poate ptr ca eu inca ma straduiesc sa il dezleg pe acest personaj misterios nu pot sa concep cum poti sa cunosti pe cineva asa... in cateva luni... tre' sa fie frumos, pe bune. nu imi doresc, dar imi imaginez... aia e!
adica, eu nu stiu cum poti sa fii cu cineva pe care nu-l cunosti, si sa mearga bine a la long. serios. adica, de unde stii ca ii poti suporta omului respectiv toate chichitele pe care le are, si pe care nu le stii din primele cateva luni, ca sa nu zic an... de unde stii?
ma rog, va doresc sa traiti ce am trait eu datorita acestui om (repet, fara ca el sa-si propuna ceva de genul), sa simtiti ce simt eu de ceva timp, ce simt in acest moment, sa pufniti in plans de fericire si sa nu intelegeti de ce, sa simtiti!
No comments:
Post a Comment