hmm... acest post a aparut in capul meu initial, asa ca sper sa iasa bine si pe "hartie".
ma gandesc asa.(da, din cand in cand ma mai si gandesc la lucruri). atunci cand intri intr-o relatie... pe ce baza intri in relatia respectiva? (parerea mea e ca cel mai important lucru este ca persoana cu care decizi sa iti petreci o anumita perioada de timp din viata - ca nu va fi toata viata, decat daca nu faci parte din generatiile astea, proaspete, adica doar daca esti ca si parintii nostri, asa, mai ai o oarescare sansa - sa fie o persoana pe care sa o cunosti. bine. foarte bine. lucru care nu se poate intampla decat intr-un an, chiar doi, daca e vba de o persoana care are niste ziduri mai groase la 'cetate').
asa. dar ma gandesc ca sunt una din putinele persoane care sunt de aceasta parere. fapt ptr care ma intreb. pe ce se bazeaza, dupa parerea altora, o relatie? atunci cand decizi ca e cazul sa incepi o relatie cu cineva, ce doamne iarta-ma ai in cap? faptul ca va cunoasteti de mult timp si e normal sa mearga bine? faptul ca lucrati impreuna si petrecand mult timp la munca (eu una, recunosc ca de knd am inceput sa muncesc, imi ignor prietenii most of the time and i apologise), e firesc sa va cunoasteti si sa va intelegeti bine si va cuplati ca, iar, n-are ce sa mearga prost? sau functionati pe principiul "te-am vazut, mi-ai placut, ce ramane de facut?" (ne combinam, ce sa facem)? ptr numele lui Dumnezeu, voi va ganditi vreun pic inainte sa va combinati? bine, ma scuzati, am uitat sa mentionez ceva... si anume, daca sunteti genul care va combinati doar ca sa aveti iubit/a, ok, treaba voastra; daca va combinati ca va plictisiti singur, si preferati sa va plictisiti impreuna cu cineva, iarasi bine. e ok, atat timp cat voua va e bine, pe bune, nu judec pe nimeni aici, nu sunt in masura sa fac asta.
doar ma intreb. again, my own little opinion... e absolut inutil sa te combini cu cineva pe care nu il cunosti. adica, don't get me wrong, nu sugerez ca cel mai minunat ar fi sa te combini cu prietenii tai, ci doar sa petreci destul timp cu cineva inainte sa iei vreo decizie apropos de o relatie a la long, ptr a putea sa-l cunosti. oricat de mult timp ar lua asta. si sa nu-mi spui ca l-ai vazut, si ai impresia ca va cunoasteti de cand sunteti mici, si... "Doamne, gata, ne cuplam, ca simt ca il cunosc"... cut the bullshit... nu cunoastem pe nimeni cu adevarat din prima...indiferent de cine-stie-ce simtiri si alte nebunii d-astea paranormale (in care cred cu totul, dar asta nu inseamna nimic)... revenind, parerea mea este ca ar trebui sa petreci muuuuuuult timp cu persoana respectiva inainte sa decideti ca e cazul sa fiti impreuna. dupa ce simtiti si stiti ca va cunoasteti (iarasi, nu intelege gresit, nu ma refer la ceva de genul - nu mai ai cum sa ma surprinzi, ca nici asa nu e bine, ma refer doar la faptul ca ar fi minunat sa stii ce ii place partenerului, ce nu-i place, cum ii place), nimic nu va mai opreste sa aveti o relatie absolut minunata, care sa dureze, cu care sa fiti amandoi multumiti, din care sa iasa numai lucruri frumoase, o relatie de care sa fiti mandri, o relatie care sa va faca sa simtiti ca sunteti cu adevarat fericiti.
dar, pe de alta parte, nici nu e nevoie sa fiti intr-o relatie ca sa ai parte de toate lucrurile frumoase de pe lume. doar ptr ca stii tu ca exista acele "lucruri" pe care le "imparti" cu cineva, lucruri care te fac fericit doar cand te gandesti ca exista persoana respectiva, lucruri pe care atat de multa lume le simte, dar atat de putina lume stie sa se bucure de ele... asta ar trebui, sau cel putin la mine functioneaza de minune, sa te faca sa simti ca nu traiesti degeaba. adica, vorba americanilor, nu e scopul suprem "the pursuit of happiness"? stiu ei ceva. ei cauta "the American Dream", dar pe care il considera "happiness". si aici vin si te intreb. ce e fericirea ptr tine? ptr mine asta e. sa stiu ca undeva acolo, chiar daca nu sunt impreuna cu el, chiar daca nu voi avea niciodata in viata asta o relatie "normala" cu el, chiar daca, chiar daca... e el, asa cum e, cu toate calitatile, cu toti piticii pe creier, cu toate zidurile, cu toata neincrederea lui in mine si in ce simt, cu tot-tot-tot ce e el. si e acolo, chiar daca cateodata uit pana si cum arata din cauza perioadei de timp pe care o petrec fara sa stiu ce face sau sa il vad, si cateodata e nervos, suparat, ignorant, indiferent, departe, in filmul lui, si uita ca exist, el e acolo, si eu sunt fericita. and that's what matters. crede-ma, nu are nici o importanta (sau cel putin nu MAI are, ptr ca am mai crescut) ca refuza pana la adanci batraneti sa fim impreuna, no problem. eu tot fericita sunt. asa, singura, fara sa am pe cine sa sun la pranz sa-i spun ca mi-e dor de el, fara alte artificii d-astea. el stie ca mi-e dor de el cand nu ne vedem o perioada mai lunga, stie foarte bine o gramada de lucruri pe care nu le spune cu voce tare, si nu am nevoie de alte nebunii. si ce e mai simpatic e faptul ca ne certam de o perioada destul de indelungata ca e asa sau nu-i asa, ca e bine sau nu e bine, ca suntem prieteni, ca nu suntem prieteni, bla-bla-uri d-astea. dar e frumos. totul. chiar daca exista momente cand nu inteleg pe ce lume e, cu atat mai putin pe ce lume sunt eu, sau in ce lume traim, eu sunt fericita ptr ca la un moment dat in aceasta viata, le voi putea povesti nepotilor ca am iubit la un moment dat un om extraordinar. un om care m-a invatat lucruri fara sa mi le spuna, un om care m-a schimbat doar prin simplul fapt ca a aparut in viata mea (stiu, stiu ca nu ma crezi), un om care a reusit sa ma faca sa simt ce prea putina lume se mai lauda nowadays ca simte pe bune. eu stiu toate lucrurile astea, si mai stiu ca nu sunt cea care i-a sucit mintile... poate ca eram daca el, in momentul in care a constientizat ca fac (oarecum) parte din viata lui, avea nevoie de cineva care sa-i suceasca mintile. daca el crede ca de asta are nevoie, nu pot decat sa imi doresc sa intalneasca pe cineva care sa o faca. nu e nici o problema daca apare. macar sa stiu ca e fericit. chiar daca nu sunt eu in masura sa il fac asa, doar gandul ca adoarme si se trezeste cu zambetul pe buze ma face pe mine fericita. dar sa revin la relatii.
in ultimul timp imi place sa ma duc la film destul de des, si ma duc la mall dintr-un singur motiv. ptr ca imi plac floricelele de acolo. si nachos. si nu pot sa vad un film fara sa mananc floricele. si acolo, la mall, pe langa faptul ca sunt multi oameni despre a caror legalitate sa umble liberi pe strada ramane sa discute altcineva pe care intereseaza subiectul, sunt o gramada de cupluri. si stau cateodata cu Kreti si ne uitam si analizam cuplurile care ne sar in ochi. si anume cei care ni se pare noua ca nu au absolut nici o treaba unul cu celalalt. mie mi se pare trist cand vad o asemenea combinatie. si crede-ma, se vede de la o posta deja, dupa ce te-ai uitat de cateva ori in jur. adica, ma tot gandesc, ce naiba au oamenii aia 2 de impartit, ce legaturi extra-terestre i-a adus impreuna, daca ei par in halul asta de... nu stiu, in filme diferite...
si-aici... iar zic. la ce folos sa te combini cu cineva... chiar daca ai tu impresia ca va cunoasteti si o sa fie minunat... daca la un moment dat va aparea inevitabil un lucru care sa va desparta. la ce folos sa spui 'te iubesc' unei persoane pe care nu o cunosti pana in adancimea sufletului, unei persoane care nu numai ca exista sansa sa nu-ti impartaseasca sentimentele, ci mai mult decat atat, care sa aibe cu totul si cu totul alte asteptari decat ti-ai putea tu imagina.
da, stiu ca mi-am luat injuratura dupa injuratura ptr acest post scris intr-o maniera usor 'evil', dar jur ca deja nu mai inteleg ce se petrece cu aceasta lume. am ajuns la concluzia ca lucrurile frumoase sunt cele mai simple si mici. it's all in the details. it is. trust me on this one.
and now, ladies and gentlemen, i leave u while i'm still awake. it's time to sleep!
