inainte sa incep acest post, trebuie sa mentionez ca nu am reusit sa sarbatorim 9 1/2 saptamani inainte sa ne vedem, caci ne-am intalnit dupa DOAR 8. si a fost... intr-un mareeee fel!!!! just read below.
e frumos sa o arzi hardcore every once in a while... especially dak o faci cu cineva absolut special... ce poti sa-ti doresti mai mult de-atat... ma rog, in afara de a fi cu persoana aia ptr mai mult timp...
dar revenind la hardcore... cel mai minunat e atunci cand nu te astepti ca cineva sa fie hardcore...si te uimeste atunci cand te astepti mai putin... fireste... ne eschivam de la a spune lucrurilor importante pe nume, ca de'... e mult mai simplu... si de la o varsta-ncolo nu e combinatie sa recunoastem lucruri asa de frumoase... asta e ptr copii... noi suntem fiinte mult prea preocupate de grijile de zi cu zi, de alte nebunii (care, dupa parerea mea nu conteaza nici cat negru sub unghie comparativ cu sentimentele minunate pe care le traim destul de rar), ca sa mai stam sa ne uitam pe tavan si sa vorbim vrute si nevrute... in conditiile in care nu ne-am mai vazut de un secol si kiar avem o gramada de lucruri de spus... si nici unul dintre noi nu a comunicat prea mult cu altii pe temele pe care incercam sa le dezbatem acum.
si dupa ce o arzi hardcore e momentul sa revii cu picioarele pe pamant si sa te retragi inapoi in cochilie, ca cine stie ce mai iese daca nu te ascunzi la timp. s-ar putea chiar sa-ti placa. si nu vrem asta, ca ne-am obisnuit cu raul, si e mai greu sa treci la ceva ce ar putea fi de 5678563 ori mai bun... dup-aia cum mai reactionezi... tu, ala rau si puternic pe care nu-l atinge nimic, si face totul singur, si nu are nevoie de nimeni...
dar eu tot nu pot sa cred anumite afirmatii... care nu au un back-up real... sunt spuse de frica, din comoditate, de..geaba... sunt spuse lucruri care nu au nici makr o frantura de adevar fiindca ne e frica sa ne bagam in combinatii din care ar putea iesi chiar frumos... de ce? sincer... incep sa inteleg de ce... nici unul dintre noi nu e tocmai normal la cap, therefore, de ce ar fi "lucrul" dintre noi normal... nu stiu daca am sti cum sa ne purtam daca am recunoaste amandoi ca ar fi mai bine sa fim impreuna... nu cred ca ne-am descurca prea bine... ne-am obisnuit amandoi singuri... si nu avem nevoie de un om care sa SPUNA ca e acolo... avem nevoie de persoana care E acolo, si despre care STIM ca e acolo FARA cuvinte... fara complicatii (complicatii doar din pctu nostru de vedere, ca oamenii normali asa procedeaza), fara intrebari stupide de genu "ce facem azi, impreuna? la cat ne vedem?", si d-astea... nu.
ptr noi e mult mai frumos si mai minunat sa nu avem idee cand ne vom vedea, ce ne vom spune (ptr ca asta variaza in functie de perioada de timp in care nu ne-am vazut), fara sa stim daca o sa plecam acasa impreuna, sau daca ne certam pana la sfarsitul serii. si il iubesc de innebunesc. si pot sa fiu prietena cu el. din singurul motiv ca stiu ca e ok sa exist in viata lui. asa cum o fac. el stiind ca sunt, eu stiind ca el stie, fara sa mi se dea vreun fel de feedback... pur si simplu, stiu. si asta nu mai are puterea sa nege. ca e si el om, vorba aia. anormal, asa ca mine...dar tot om e. si poate daca se duce unde mi-a zis ca urmeaza sa se duca, lucrurile o sa fie si mai bune. poate dup-aia o sa-si dea seama singur (sau ajutat) ca e f ok sa accepte prezenta mea in mai multe "sertarase" din viata lui.
si iti jur ca nu se numeste idealism ce tot aberez eu aici... ci pur si simplu simtire. care, credeti-ma, in aceasta situatie (care e si cea mai deep de pana acum) nu ma inseala. sunt lucruri pe care putem sa le negam pana in panzele albe, la fel cum sunt lucruri pe care stim ca nu avem sa le punem la indoiala... indiferent de ce am zice cu voce tare... stim cu totii cand se intampla ceva in noi si ne da un pic sistemul peste cap... chiar daca nu e la modul "mintile mi-au fost sucite"... ci doar..." e bine ca e aici si ca stiu ca e aici, no matter what"...
trust me on this one... daca exista ceva sau cineva care te face sa te simti altfel decat orice sau oricine altceva... there's something there... and it either becomes an addiction (si aici ma refer in mare parte la ceva nu cineva, dar intra si un pic de cineva in categorie), either things roll slowly and nicely towards a great place. where everything becomes clear and beautiful. so don't give up. indiferent de consecinte.
eu una prefer sa regret ce am facut decat ce nu am facut. iar in acest caz... chit ca vor fi comuni sau nu, nepotii mei o sa stie ca a existat un om care mi-a schimbat TOTAL perspectivele... in ceea ce priveste sentimentele pozitive de tot felul. am si exemplul negativ, fireste, ca altfel nu as avea cum sa-l dau pe cel pozitiv. care el, exemplul asta pozitiv de care vorbim aici, Mr. Che Guevara himself, are niste spiridusi multi mici si rai pe creier care trebuie dresati. cu timpul. ca e timp. intotdeauna e timp. si pana se obisnuiesc (din nou) ei cu mine, prieteni sa fie. noi doi, that is. noi sa fie prieteni. ca se poate si asa. de-acolo mai vedem noi. dar prietenia e intotdeauna un inceput minunat ptr orice altceva ce ar putea sa plece de acolo. si prieteni suntem, asta stim cu totii. toti cei care cred ca se poate si mai mult. dar degeaba credem noi, daca tocmai el are dubii. dar lasa ca ne facem noi partidul celor care cred... si ii aratam noi lui. va zic io. se poate. dar cu timpul.
pana atunci... prietenia e... bratara de aur... sau nu, aia era munca... ma rog, e si prietenia asta ceva... in care credem mult mai usor decat in alte alea, mai complexe... bine, nu stiu daca si-a pus problema ca e si un pic mai greu sa iesi din prietenia asta decat e din alte alea. dar asta e problema lui, nu a mea, eu pot sa fiu orice. si prietena, si surioara, si cum vrea el sa-i spuna. tot aici sunt. la fel. si cu toate incapacitatile si momentele lui, de mine nu scapa. nu inca. nu e momentul. sunt aici pana... atunci.
all in all, viva la friendship! (for now)
No comments:
Post a Comment